Andrei Boar

[Acest articol face parte din seria "Din Liceu". E foarte probabil ca părerile exprimate în articol să mi se fi schimbat. V-aş ruga să ţineţi cont de acest lucru înainte să comentaţi ]

Tocmai m-am hotărât să nu salvez lumea. Mai bine să mă salveze ea. Nu vreau să devin cineva, nu mai vreau altceva decât linişte. Vreau să duc o viaţă mediocră. Vreau să nu-mi mai bat capul cu prostii care nu durează mai mult de o zi.

Vreau să termin liceul. Vreau să fac o facultate. Vreau să o termin. Vreau să am un servici. Vreau să am o familie. Vreau să nu fumez.

Vreau să mă trezesc dimineaţa şi să-mi fac o cafea, un duş şi să merg la servici. Vreau să am o nevastă care să mă sâcâie şi să mă certe pentru ora la care ajung acasă. Nu-mi trebuie o maşină. Dacă ar fi să am toţi banii din lume m-aş plimba în faţa tuturor cu bicicleta şi în tabloul ăsta poate vor vedea prostia deşertăciunii.

E prea multă bătaie de cap să încerci să atingi stelele. Nu poţi. Un mit nu e niciodată adevărat prin simplul fapt că e mit. Aşa că mă mulţumesc cu pământul şi cu marea.

Vreau să am prieteni. În lumea asta noi oamenii suntem singurele fiinţe care există şi care îşi dau seama de lucrul ăsta. Totul e un decor făcut de Dumnezeu pentru a nu ne plictisi în căutarea mântuirii. Ce naiba e o maşină? Totul se reduce la oameni şi un prieten face mai mult decât orice maşină.

Înnebuniţi de lume ne certăm, ne facem duşmani şi jignim cei mai buni prieteni. Adolescentul din American History X spunea că viaţa e mult prea scurtă pentru a fi mereu supăraţi. Aşa că de ce să fim tot timpul certaţi şi să plecăm fără să iertăm?

Vreau să am o căsuţă pe plajă sau la munte. Vreau să fiu abonat la un ziar şi să-l citesc în fiecare seară. Să mă duc la pescuit şi să nu prind nimic. Să mă uit la un meci cu o ladă de bere în faţă alături de cei mai buni prieteni. Vreau să urlu când dă Steaua gol.

În concluzie reiau ideea: Trăiţi cum vreţi! Faceţi-vă prieteni. Nu lăsaţi materia să vă strice. Ce mare brânză e dacă ajungeţi director când femeia de servici care spală coridoarele firmei e cu mult mai fericită. Credeţi că sunteţi faimos? Pe Napoleon nu-l mai întrece nimeni aşa că degeaba.

Articol scris în 19 decembrie 2006.

[Acest articol face parte din seria "Din Liceu". E foarte probabil ca părerile exprimate în articol să mi se fi schimbat. V-aş ruga să ţineţi cont de acest lucru înainte să comentaţi ]

Niciodată nu i-am înţeles pe sinucigaşi. Nici chiar în puţinele mele momente de criză nu-mi trecea prin gând să-mi iau viaţa. Un cunoscut spunea că o dată i-a trecut prin minte să facă prostia asta, dar în momentul decisiv a renunţat pentru că, după cum spunea acesta, pur şi simplu n-a avut curaj s-o facă.

Într-adevăr frica poate fi un obstacol în chestia asta. Dar dacă e adevărat, cum mai putem spune de cutare că s-a sinucis din disperare? La urma urmei disperarea e tot un fel de frică. Să existe oare o frică atât de puternică încât să-ţi dea un curaj nebunesc? Ciudat. Dar oricum aceştia ar trebui să se gândească la ce lasă în urmă.

Cum am spus nu frica m-ar împiedica într-o astfel de situaţie ipotetică. Nu.
Întotdeauna m-am gândit la lumea în care trăiesc ca la un muzeu. Un muzeu natural în care nu găseşti cranii şi tot felul de roci, ci viaţă. Frumuseţea vieţii e singura care mă leagă de lumea asta şi care mă face să mă bucur că m-am născut. Şi când vorbesc de viaţă vorbesc de miracolele pe care le întâlneşti chiar lângă tine. Miracole materializate în opere de artă, natură şi de ce nu în femei.

Citeşte-l pe Eliade, Dostoievski sau orice alt scriitor şi gândeşte-te cum ar fi să nu-i fi citit. Uită-te la o femeie şi zâmbeşte.

Uită-te la un curcubeu şi zâmbeşte. Sau ieşi afară că tot e iarnă şi simte cât de plăcut e să simţi frigul în tine şi cum e să tremuri de viaţă. Sau ascultă muzică adevărată.

Bucură-te de viaţă! O meriţi.

Articol scris în 8 decembrie 2006.

[Acest articol face parte din seria "Din Liceu". E foarte probabil ca părerile exprimate în articol să mi se fi schimbat. V-aş ruga să ţineţi cont de acest lucru înainte să comentaţi ]

Marţea asta mi s-a întâmplat ceva deosebit. La prima vedere n-ar fi părut ceva extraordinar, dar a fost.

Era cam ora 8 seara şi veneam de la o colegă. Era înnorat şi parcă era mult prea întuneric pentru acea oră. Sau poate doar mi se păruse. Fusesem cu Mâţa să mai învăţăm ceva la chimie. Îmi promisesem că nu voi merge la oră, dar având în vedere că am o colegă atât de inteligentă şi de treabă, m-am hotărât să merg.

Aşa cum spuneam, mergeam către casă singur şi fără vreun gând deosebit prin dovleac. Deodată am auzit un copil foarte mic care-l striga pe tatăl său. Sunetul se auzea de departe, mult prea încet, de parcă ar fi venit din trecut.

Venea din curtea grădiniţei la care fusesem când încă mai credeam în Moş Crăciun şi cumplitele întrebări care mă frământă acum, nu le înţelegeam.

Pentru o secundă m-am simţit ca şi Găvrilescu din “La ţigănci” (cam aşa cred eu că trebuie să se fi simţit) când trecutul îi apărea mult prea viu în faţă şi totul i se părea mult prea confuz.

Iubesc copilăria şi uneori mi-e ciudă că a fost atât de frumoasă încât să-mi pară mult prea rău după ea. Dar, poate e mai bine aşa.

Încă îmi mai amintesc colegii de grădiniţă, le ştiu numele şi parcă mai văd ceva figuri. Dar totul e amestecat cu râsete şi nişte flori roşii. Sunt acei pomi cu frunze roşii. Nu ştiu cum le zice, dar fac acele flori roşii sau roze pe care le văd când mă gândesc la lucrurile acestea. Ţin minte că au fost zile fericite, probabil cele mai fericite din viaţa mea.

Îmi mai amintesc de privirea supărată a lui Tibi  pentru că nu vroiam să primesc o bucată de bibelou spart ca semn al prieteniei noastre.

Cred că tot ce am făcut în acele vremuri le-am făcut fără conştiinţa că exist şi de aceea îmi par acele întâmplări ale altcuiva.

Şi în acea seară de marţi am auzit acel strigăt. De mult prea departe. Poarta era deschisă. Am vrut să intru. Dar n-am putut. Nu ştiu de ce. Probabil de teama de a găsi totul schimbat sau de teama că totul va fi mult prea puternic pentru mine.
Şi totuşi regret că n-am intrat.

Articol scris în 16 decembrie 2006.

[Acest articol face parte din seria "Din Liceu". E foarte probabil ca părerile exprimate în articol să mi se fi schimbat. V-aş ruga să ţineţi cont de acest lucru înainte să comentaţi ]

Adesea facem din ţânţar armăsar din dorinţa de a simţi că trăim şi de a ne simţi importanţi. Dar cui îi pasă că tu nu ţi-ai învăţat la fizică sau că ai luat o notă proastă? Adesea vezi oameni cărora pur şi simplu le place să fie supăraţi. Oameni care caută necazul doar pentru a savura acel moment de melancolie şi criză. Nu vreau să vorbesc de normalitatea acelor oameni, vreau să vorbesc de oamenii care nu caută necazul cu orice preţ şi care atunci când din păcate îl găsesc se simt pierduţi.

În primul rând ar trebui să realizăm că în lume sunt 6 miliarde de oameni deci nişte probleme multiple de 6 miliarde. Şi în toată această forfotă de probleme ar trebui să ne gândim că ale noastre sunt chiar neînsemnate.

Gândiţi-vă cum e să fii tânăr român şi cum e să fii un tânăr somalez de exemplu. Pur şi simplu altă mâncare de peşte.

E trist că trebuie să ne irosim benzina microbuzului de gânduri întrebându-ne ce naiba se va întâmpla. Pur şi simplu nu suntem capabili să ne privim viaţa în ansamblul ei. Întotdeauna ne gândim la trecut, prezent şi viitor, dar niciodată la toate trei odată.

Gândiţi-vă cum ar fi să ne privim viaţa ca pe un roman. Probabil râdeţi şi vă gândiţi cum poate fi viaţa voastră atât de senzaţională încât să fie una demnă de un roman. Fiecare are viaţa lui, dar nu vorbesc acum de senzaţionalul vieţii. Vreau să vă gândiţi la starea pe care o aveţi când citiţi o carte. Aţi disperat cumva când aţi aflat că Eliade a rămas corigent la mate? Nu. Nici el. Dar dacă aţi lua (bateţi în lemn) mâine un 1 la mate? Fac pariu că aţi fi puţin mai supăraţi. Deci de asta vorbesc eu: să fim în stare să ne privim viaţa cu detaşare. Şi dacă aţi lua o notă proastă: după o lună o să uitaţi şi atunci de ce să vă enervaţi degeaba?

În concluzie daţi-mi voie să-i citez pe Paraziţii: “Tre’ să priveşti cu detaşare, mental să fii tare”.

Bucură-te de viaţă!

Articol scris în 27 noiembrie 2006.