Îmi amintesc de sfârşitul liceului. Eram atât de sigur c-o să fie bine la facultate încât mă rugam în gând să nu păţesc ceva până la toamnă, să nu mai ajung să gust studenţimea. Ştiu, sună prea copilăresc la cei 19 ani pe care-i aveam pe atunci. Însă mă consolează gândul că devenisem superstiţios din cauza optimismului meu ce dădea pe dinafară.

Când crezi din tot sufletul că doar ceva neomenesc mai poate apărea între tine şi ce ţi-ai propus, înseamnă că eşti pe drumul cel bun.

Ieri m-am trezit pe la 5 dimineaţa. Aşa păţesc când beau bere seara. Adorm ca buşteanul şi la 4-5 dimineaţa mă trezesc perfect odihnit şi fără somn. Şi cum n-aveam ce face, mă tot gândeam la ce mi-a zis G. cu seriozitate: “Acum serios Zuzule, au trecut 3 ani de atunci.”

Acum, îmi vine să-l sun şi să-i mulţumesc, atât de tare m-a trezit cu vorba asta. Apoi, mi-am desenat în minte 2012-le ce se apropie. Eu n-am desenat niciodată ca lumea. În grădiniţă, purtam o aversiune cruntă pentru toate cărţile de desenat fiindcă depăşeam de fiecare dată conturul desenelor. Însă cred că voi desena un an bun, dacă n-o să păţesc nimic.

Momentul în care am realizat cât de mult am evoluat a fost de Sf. Andrei. Pentru că mi-am amintit de Sf. Andrei de anul trecut, când eram la pământ din toate punctele de vedere. N-a ştiut multă lume, pentru simplul motiv că încercam să-i evit pe toţi. Atunci am învăţat că banii prea mulţi veniţi din senin te pot face să-ţi pierzi capul. Şi că niciodată nu trebuie să laşi banii să te schimbe. Promite-ţi asta.

Şi anul acesta de Sf. Andrei stăteam la un pahar de vin şi mi-am adus aminte de clipele de atunci cât de departe erau de mine. “Mai ştii în ce hal eram anul trecut pe vremea asta?” îl întrebasem pe un bun prieten

Însă nu doar iarna trecută a fost necruţătoare cu mine. Îmi aduc aminte şi de sesiune  când stăteam pe o bancă din Observator fumând şi singura companie era o doză de bere. “Ce faci, numai singur?” m-a întrebat Chelu’ care trecuse pe lângă mine cu prietena sa.

Apoi gagicuţa simpatică foc care m-a pus pe gânduri făcându-mă să mă întreb dacă n-ar trebui să termin cu relaţiile dese şi scurte şi să încep să fiu serios. Dar s-a terminat repede şi atunci am învăţat că o relaţie îi o chestie serioasă pentru care trebuie să munceşti şi să oferi la fel de mult cât primeşti. Toţi aşteptăm oameni care să ne schimbe viaţa. Credeţi-mă: nimeni nu te aşează în al 9-lea cer fără să dai nimic în schimb.

Iar tipa care în liceu ţi-a luat ţigara din mână şi-a rupt-o în faţa ta? Hmm, nimeni nu te aşteaptă o veşnicie. Iar oamenii care sunt la un telefon distanţă, nu vor fi tot timpul acolo.

Varicela primită fix de ziua mea? Pe asta am urât-o rău de tot.

Apoi începutul verii când am realizat că voi termina facultatea ştiind din toate câte puţin fără să fiu angajabil deloc. Şi câte interviuri împerecheate cu refuzuri. Am fost şi în situaţia în care am fost la un interviu şi m-au angajat, urmând ca a doua zi să mă sune să-mi spună că a intervenit ceva şi vor trebui să mai amâne. Dar ăsta a fost un lucru bun. Altfel acum aveam un contract pe 3 ani şi un job după care nu mă dădeam deloc în vânt. Şi atunci am învăţat ce înseamnă cu adevărat tot răul spre bine. Timpul poate machia foarte fain unele chestii.

Vara mi-o amintesc trezindu-mă în fiecare zi la ora 9 şi lucrând 8 ore în fiecare zi învăţând să programez. A meritat. Atunci am învăţat ce înseamnă răbdarea. Toate lumea ştie să-şi propună lucruri. Dar ceea ce cu adevărat greu e să continui să munceşti chiar dacă în prezent nu ţi se arată nicio şansă. Acum nu-mi mai pierd speranţa. Îmi propun doar scopuri cu bătaie lungă în timp. Mă întreb: Fac ceva ca să ajung către scopul meu? Muncesc din toată fiinţa mea? Am răbdare? Atunci e perfect.

Apoi a apărut şi şansa mea. Un om frumos mi-a spus “Andrei mă bucură atitudinea ta, ea te va duce departe. După ce vin din vacanţă aș vrea să ne întâlnim să povestim și… poate vii la noi. Interested?” Clar c-am acceptat Şi totul a fost exact cum mi-am dorit după aceea. La următorul interviu mi s-a spus exact ce vroiam: “Poţi să începi de mâine?” Aşa am învăţat că indiferent ce-ţi spune lumea poţi să fii cine vrei. Îmi amintesc şi de replica spusă în vânt de M. când eram la udat “Da, dar tu nu eşti programator”. Acum zâmbesc: mi-au trebuit 6 luni să-i demonstrez contrariul Şi aşa am învăţat că durează ceva timp să ajungi la lucrurile care contează cu adevărat. Toată lumea îşi propune scopuri lunare sau săptămânale. Mărunţişuri. Cele pentru care te lupţi un an de zile vor avea cel mai mare impact asupra ta.

Nu uit nici prietenii cu care m-am certat sau care mă sâcâie când dau muzica prea tare. Dar am învăţat că eşti în stare să urli la un om şi în acelaşi timp să-l iubeşti din tot sufletul. Aşa vreau să închei articolul ăsta:  cu gândul la prietenii mei.

Iar tu cititorule uită-te puţin în sus la propoziţiile boldate. Sunt lecţiile pe care le-am învăţat anul acesta şi care m-au făcut să fiu cine sunt acum. Poate te ajută. Şi crede-mă: că oricât de jos ai fi, într-un an, dacă munceşti şi înveţi din greşeli poţi ajunge al naibii de fericit. Crăciun fericit, An nou fericit!

La un anumit nivel, sunt convins că fiecare dintre noi ştie că e simplu. Din păcate, puţini recunoaştem asta. Ne sperie gândul că suntem oameni obişnuiţi care vor pleca de pe această lume într-un mod la fel de obişnuit şi silenţios precum au venit.

Şi încercând să ne demonstrăm contrariul, devenim absurzi.

Cei mai extraordinari oameni pe care-i cunosc sunt oameni simpli. Şi observ asta pentru că nu-mi arată altceva decât că sunt extraordinari. Nu mă aburesc cu un vocabular pretenţios, nici nu-mi distrag atenţia cu haine sofisticate. Tot ceea ce au special la ei e că sunt extraordinari. Simplitatea e la fel ca goliciunea: dezvăluie tot.

Cred că devenim liberi în ziua în care alegem să ne îmbrăţişăm simplitatea.

Când învăţăm că nu trebuie să demonstrăm nimănui nimic.

Când învăţăm să fim modeşti din nou.

Când învăţăm să apreciem lucrurile simple şi să nu mai tânjim atât de mult după lucrurile pe care nu le avem.

Că ceea ce credeam până acum că sunt probleme nu-s decât nişte lucruri simple adunate la locul nepotrivit.

Să nu-ţi doreşti nimic inutil. Şi când zic să nu-ţi doreşti nimic, nu-ţi spun să fii o legumă fără aspiraţii. Îţi spun să laşi deoparte dorinţele bolnave de a avea ceva cu orice preţ şi  să ajungi la nivelul în care nu-ţi doreşti nimic din ceea ce n-ai nevoie. Să ai doar atât cât e necesar.

Probabil te întrebi acum: Mie ce-mi iese?

Nu ştiu, încearcă să te gândeşti ce vei face cu toată energia pe care în mod normal ai fi folosit-o dorindu-ţi prea multe lucruri, ca  să aduni lucruri de care nu ai nevoie, să câştigi invidia unor oameni pe care nici măcar nu-i cunoşti, sau încercând să rezolvi probleme create de tine însuţi.

Lucrul pentru care sunt tot mai recunoscător în ultima vreme, e faptul că apreciez tot mai mult lucrurile din jurul meu. În liceu mă speria gândul că voi petrece 8 ore pe zi într-un birou uitat de lume. Cumva acele 8 ore erau simplă pierdere de vreme, o felie nedrept de mare tăiată şi aruncată la gunoi din tortul numit de oameni viaţă.

Însă cred că într-o oarecare măsură trebuie să fim ocupaţi. Altfel percepi o ieşire cu prietenii, o conversaţie cu un străin, nişte frunze galbene de toamnă  plonjate pe un trotuar din Cluj sau o dimineaţă banală.

Degeaba credem că ne trebuie cât mai mult timp liber ca să ne trăim viaţa. Poţi să faci nenumărate lucruri într-o zi, doar ca să-ţi demonstrezi că nu pierzi timpul. Dacă nu apreciezi ceea ce faci, înseamnă că ai făcut-o degeaba. Degeaba faci sex şi te gândeşti că mâine trebuie să-ţi plăteşti chiria, degeaba dansezi o noapte întreagă dacă deja a devenit o obişnuinţă pentru tine. Etc, etc.

Cam în aceeaşi ordine de idei, acum câteva nopţi după nişte beri pe palier, m-am băgat în pat: a doua zi mă trezeam de dimineaţă. Colegii au mai rămas să-şi termine berulele. Şi cum stăteam în pat şi îi auzeam cum vorbeau şi râdeau, pentru prima oară n-am mai fost nervos că nu puteam dormi din cauza gălăgiei.

Puteam adormi împăcat: prietenii mei erau tineri şi la o aruncătură de băţ de mine.

Cred că toată chestia cu îndeplinirea scopurilor e păstrarea direcţiei. Probabil de aceea printre oamenii de succes găseşti destule caractere infecte: pentru că nu cultura, bunătatea sau inteligenţa extremă sunt factorii ce te aruncă peste mediocritate, ci încăpăţânarea.

Ştiu un tip atât de încuiat încât uneori mă îndoiesc că înţelege tot ce-i spun. De când îl cunosc îmi amintesc că fost încăpăţânat precum un catâr, reuşind de multe ori să fie penibil. Însă nimic nu l-a oprit vreodată să ajungă în locul în care e acum.

Dacă mă uit la mine, observ că oriunde am reuşit ceva, a fost pentru că am păstrat direcţia şi  nu m-am abătut de la drum, chiar dacă uneori drumul părea că nu duce nicăieri.

Unde vrei să fii?

Prima problemă care apare e că de multe ori nu ştim unde vrem să ajungem. Şi atunci nu mai pornim nicăieri. Ne trezim după 2 ani că suntem tot în acelaşi loc şi ne gândim zadarnic unde am fi fost, dacă am fi pornit la drum. Şi uneori e prea târziu să mai afli cum ar arăta omul care ai fi putut fi. Şi e păcat când se întâmplă asta. Vorba unui coleg de cameră: “Prefer să regret ce am făcut, decât ce n-am făcut.”

Trebuie să hotărăşti unde vrei să fii. Nu neapărat în 10 ani. 2-3 ani sunt suficienţi. M-am tot gândit cum e mai bine: să las soarta să aleagă în locul meu, sau să aleg eu. Deşi pare că fiecare trebuie să ne alegem destinul, de multe ori preferăm să avem prea multă încredere în el. Ne sperie o viaţă plănuită. Dacă soarta ar fi fost mai îngăduitoare cu noi? Însă în cine preferi să ai încredere: în tine, om pe două picioare, cu un cap pe umeri, sau într-un concept care în mitologie era întruchipat ca un zeu boşorog legat la ochi?

Drumul va fi lung

Drumul trebuie să fie lung. Nimic nu apare peste noapte, iar dacă ţinta e cu adevărat provocatoare, înseamnă că te aşteaptă o călătorie destul de lungă. Un prieten îmi spunea zilele trecute cum s-a decis să dedice 3 ani carierei şi să muncească pe rupte doar să ajungă unde vrea. A trecut aproape un an, încă se ţine de cuvânt, încă îşi vede de muncă.

De obicei mă speriam când auzeam de angajamente luate pe ani de zile. Dacă nu-ţi iese şi te trezeşti cu 2 ani duşi pe apa sâmbetei? În plus chiar dacă ai încredere în tine, va fi destul de greu şi chiar dacă te afli la jumătatea drumului încă n-o să vezi destinaţia. Şi de multe ori prin faptul că nu vedem nimic la orizont, ne spunem că destinaţia nu există, că n-o să ajungem niciodată.

Ei bine, dacă tu ştii că ţi-ai ales destinaţia după cum ţi-a zis ţie inima, atunci n-am decât un sfat pentru tine: Keep walking!

Anul acesta va fi cel mai greu an. Nu cel mai urât însă; am realizat cândva că dacă asociez greul cu urâtul nu voi ajunge prea departe.

Va fi greu pentru că pe lângă laboratoare şi examene voi avea şi licenţa plus un job full-time. Încă 2-3 promisiuni pe care mi le-am făcut acum ceva vreme şi aproape că nu mai rămâne loc de timp liber.

Toate la timpul lor

Un prieten îmi spunea că n-ar trebui să mă angajez pentru că e ultimul an şi e păcat să nu-l trăiesc.  Nu cred că ştie cât de multe am făcut în primii 3 ani de facultate. Că nu m-au oprit nici şcoala, nici obososeala, nici lipsa banilor din buzunar să-mi fac o studenţie frumoasă.

Însă acum nu mă mai văd dansând în Janis până la 5 dimineaţa ca să pot merge acasă cu primul 35, sau să combin o tipă doar ca să-mi demonstrez că pot. Sau să fac alte lucruri, pe care părinţii mei nu le vor afla niciodată.

Acum vreau să fac altceva.

Vreau să-mi trăiesc viaţa în capitole

Când eram în liceu şi am vrut să scriu, am scris. Când am ajuns la facultate şi am simţit că trebuie să chefuiesc cât mai mult, am făcut-o. Când am vrut să scriu şi să dezvolt un proiect pe dezvoltare personală, am făcut-o.

Şi am încetat să fac lucrurile de mai sus întotdeauna când am simţit că asta trebuie să fac.

Acum simt altceva, şi o să fac tot posibilul să-mi trăiesc viaţa aşa cum simt, de fiecare dată.

Pentru că timpul trece

În martie, de ziua mea, am văzut din 35 un bătrânel ce abia mai mergea. Şi toţi vom ajunge acolo, indiferent cât de mult ne gândim la asta. Va fi doar o singură poveste, o singură şansă şi gata.

Şi singurul păcat pe care l-am putea face, e să n-o facem fix aşa cum am vrut-o.

“Your work is going to fill a large part of your life, and the only way to be truly satisfied is to do what you believe is great work. And the only way to do great work is to love what you do. If you haven’t found it yet, keep looking. Don’t settle. As with all matters of the heart, you’ll know when you find it. And, like any great relationship, it just gets better and better as the years roll on. So keep looking until you find it. Don’t settle.”

Steve Jobs

Cred că prin tot ce am spus şi am făcut în ultima perioadă, am ajutat un om să se pună în mişcare şi să ia o decizie importantă pentru el. Genul de decizie care va pune în mişcare alte lucruri, ca-ntr-un domino de situaţii.

Mă simt bine. Dar nu-i ca atunci când faci o faptă bună. E altfel; nici măcar n-am făcut-o conştient şi mă tot gândesc acum la un cireş înflorit. Şi cireşii se trezesc primăvara ştiind că trebuie să crească. Însă nu cred că se gândesc că vor înflori şi câte lucruri frumoase vor trezi acele flori în gândurile păcătoşilor pe două picioare.

Când mai văd câte un tip zdrenţuros cărând după el 3 copii nu foarte îngrijiţi, nu pot să nu mă întreb ce naiba a fost în capul lui. Căţeaua mea Lili(Dumnezeul câinilor s-o odihnească-n pace) putea aduce liniştită pe lume 8 pui. Era un câine, n-avea nimic în cap, nu era treaba ei să se gândească dacă e capabilă să-i crească. Dar la oameni e diferit, se prespune că aceştia au o conştiinţă.

De ce fac oamenii copii

Nu cred că tipul de mai sus i-a zis nevestei la începutul mariajului: – Hai să păzim porunca “Creşteţi şi vă înmulţiţi” că dacă nu o dăm de dracu’. De ce fac oamenii copii?

- pentru că aşa face toată lumea. Deja ştii, nici nu termini bine nunta, lumea te întreabă deja pe când vine barza. Aşa-i cursul firesc al lucrurilor. Termini faculta, lumea se aşteaptă să te angajezi, te căsătoreşti, lumea aşteaptă să faci un copil. Dar sunt două lucruri diferite: primul e necesar, al doilea nu.

-pentru că sunt atât de drăgălaşi. Cum să nu ai şi tu unul, când sunt aşa de scumpi? Doar să-i ţii în braţe, şi să-ţi apuce degetul mare cu mânuţa aia a lor…

Ai cu ce să-i creşti?

Înainte să te apuci de produs copii pe bandă rulantă ar trebui, aşa ca om, să te întrebi sincer: “Băi, am cu ce să-i cresc?”

Şi nu mă refer doar la mâncare. Trebuie să te gândeşti dacă vei fi capabil să ai grijă de ei până termină facultatea. Pentru că e responsabilitatea ta să-i duci până acolo, indiferent cât ai face pe victima.

Un părinte n-are niciun drept să-i bată obrazul copilului cu “cine te-a îmbrăcat, cine ţi-a dat de mâncare, cine ţi-a asigurat o educaţie ş.a.m.d.” L-ai făcut? Acum, creşte-l.

Crescutul şi toate sacrificiile pe care le faci pentru el, nu-s un act al bunăvoinţei tale, ci o datorie de om, părinte şi cetăţean.

Data viitoare când te gândeşti că vrei să ai ceva drăgălaş, ia-ţi o pisică.

Pentru că dacă n-ai destule resurse(bani, timp, educaţie) pentru copii, nu faci altceva decât să umpli lumea cu oameni frustraţi şi needucaţi. De asta trăim în lumea în care trăim. Pentru că oamenii inconştienţi fac mai mulţi copii decât cei conştienţi.

sursa FOTO

Zilele astea acestea o cunoştinţă mă sună: “Hei, vreau să fac X şi am avea nevoie de ajutorul tău pe Y. Interested?”

Şi nu e prima oară când păţesc asta. Dar ori de câte ori se întâmplă, mă gândesc la procesul prin care respectivul s-a gândit la mine. Şi mă bucur de fiecare dată